A mai trecut un an si parca a trecut o clipa

Stiu ca am intarziat o zi dar asta nu inseamna ca am uitat doar ca mi-a venit greu sa scriu. E absolut imposibil sa iti gasesti cuvintele atunci cand vrei sa ii spui cuiva ca nu l-ai uitat, chiar daca nu l-ai cunoscut, ca iti lipseste, chiar daca fizic nu a facut niciodata parte din viata ta. Numai ca nu asta m-a impiedicat sa scriu ci imposibilitatea de a reusi sa spun exact ceea ce as vrea a spun. Exista oameni minunati care nu fac parte din viata noastra dar a caror existenta ne marcheaza... asta e si cazul Generalului. Mi-ar fi placut sa ii pot transmite ieri un gand bun dar, din pacate, nu am putut decat sa ii trimit in dar o rugaciune. As fi vrut sa ma bucur pentru bucuria lui dar nu am putut decat sa ma gandesc cu tristete ca nu stiu daca viata de dincolo e cea pe care a visat-o. Cum spuneam... nu mi-as gasi niciodata cuvintele dar azi ii voi spune pentru ieri... imi este dor de General.

So...

Ideea unui jurnal nu mi-a suras niciodata.Nu pot sa imi explic asta, nici macar nu am incercat vreodata sa ma intreb de ce, de fapt.La un moment dat, in copilarie, am fost luata de valul modei de a tine un jurnal si am fost neplacut surprinsa ca nu imi folosea la nimic, din contra, gandurile mele erau foarte usor descoperite de mama .Si ma cuprindea un fel de suparare ca nu mi le pot asterne pe hartie in liniste, fara ca ele sa trezeasca suspiciuni, fara ca ele sa nu fie disecate de altii, fara ca ele sa nu fie doar ale mele.Apoi am invatat sa le pastrez ascunse undeva in subconstient.Urmaream zilele trecute un episod din "Mesaje de dincolo" si m-a frapat ultima dorinta a unei femei inainte de a trece pragul dincolo...lasase in urma ei o intreaga arhiva de jurnale, de a caror existenta nu stia nimeni, tinute de la ovarsta frageda pana in ultima clipa inainte de plecarea de acasa.Si am realizat cata mangaiere poate exista in a descoperi cele mai ascunse ganduri ale unei persoane dragi dupa ce sfarsitul ne desparte.

Moment IX

Am zile cand plang…mi-am facut din a plange un obicei?...ma ascund in baie, ma asez pe jos si im strang genunchii la piept si plang…plang de furie, de neputinta…imi plang necazurile, tristetea…spunea cineva odata ca lacrimile nu spala pacatele dar le inmoaie…eu nu imi plang pacatele caci ma vor urmari toata viata…amintirea lor ma indeamna sa ma gandesc bine la ele inainte de a le repeta, ma opreste efectiv sa le mai fac vreodata…dar imi plang tristetea si neputinta de a da timpul inapoi…plang pentru zilele in care ma mangaia pe frunte si imi spunea ca ii este dor…si mie imi e dor…plang dorul asta sfasietor…las lacrimile sa mi se adune sub pleoape …plang ca un copil, tremurat, cu sughituri…plang zilele in care nu am fost acolo unde imi doream, plang clipele pe care le-am pierdut, plang pentru tot ceea ce mi-as fi dorit sa fac si nu am apucat sa fac...

Something XIV

oamenii sunt suma alegerilor pe care le fac...alegerile sunt de naturi diferite...unele pornesc din minte si se repercuteaza in exerior, la nivelul observabilului, pentru ca mai apoi sa se reflecte in simtiri, iar altele pornesc din inima, se izbesc de inima si se consuma in inima! in final nu ramane decat sentimentul satisfactiei sau al insatisfactiei, al implinirii sau al desartaciunii...

Moment VIII

e o dimineata placuta...cineva mi-a pus un vals ce ma face sa plutesc...in gand fireste mereu m-au atras povestile cu printzi, printzese si rochii lungi cu crinolina...dar asta viseaza orice fetitza nu?...epoca asta in care m-am nascut nu mi se potriveste...hotarat!...imi amintesc cand am pasit prima oara in Viena mi se parea ca pasesc pe un taram de vis...poate e locul care mi-a ramas cel mai adanc sapat in suflet...intamplare sau nu?...nu am de unde sa stiu...de fapt, nimic nu ni se intampla fara un scop ...toti avem un loc al nostru unde am reveni mereu si mereu, unde ne regasim si unde ne simtim "acasa"...Viena e locul meu preferat ...ma face sa visez...e atat de placut sa mergi pe strada printre oamenii grabiti ai zilelor noastre si totusi sa vezi calestile cu cai trecand incolo si incoace, grabite, sa simti istoria prin toti porii, sa te visezi cenusareasa si sa astepti printul sa te duca in sala de bal...nu stiu daca ati vizitat Schombrum...nu as putea niciodata sa redau in cuvinte cum ma simt eu...mereu m-a fascinat...parca esti intr-o alta lume...te transformi pur si simplu in personaj de basm...salile imense, portrete mari cu imparati si imparatese, abundenta de culoare si lumina, candelabre grandioase,portelanuri fine, podelele de lemn perfect lustruite...mda...mie mi se pare ca aici s-a atins perfectiunea...totul e eleganta si rafinament...petreci ore intregi, visezi, te transbordezi intr-o lume pe care doar poti sa ti-o imaginezi si totusi nu iti dai seama cand timpul zboara...ai vrea sa nu se termine niciodata...pentru mine cel putin e locul in care visez cu ochii deschisi...de cate ori am iesit imi era greu sa revin la realitate...mi se pare crud, trist si incorect...de asta si imi place mereu sa revin...doar ca nu am ocazia sa o fac atat de des...dar amintirile sunt atat de profunde incat imi ajung pana cand mi se va intampla din nou...

Something XIII

"imi imaginez o poienita plina de iarba verde si floricele galbene, albastre... fluturi zburda in toate directiile fara zgomot si fara graba... bineinteles deasupra poienitei se inalta cerul de un albastru calm... inca e dimineata si soarele nu a inceput inca sa dogoreasca.. Din padurice se aud strigatele matinale a pasarilor de tot felul.... paduricea e destul de deasa asa ca nu sunt vizibil decat primii copacei.. In jurul tulpinelor lor ferigi maricele ar fi singurele care rezista si se bucura de putintica lumina care razbate pana la ele...In poienita e boierie, e belsug, ploile ajung la fiecare firicel de iarba , la fiecare floare, iar razele soarelui dezmiarda fiecare fir de "viata", fiecare gaza... aici in poienita se intalnesc ingerasii si zburda si se bucura de cantecele pasarilor de soare de ploaie de lumina... in paduricea deasa e mai trist.. e mai intunecat cred ca lumina este doar sus deasupra coroanelor copaceilor care-si inalta parca bratele, ramuricile cu frunze spre lumina, spre ingerii care sunt acolo sus... aici jos pe pamant sunt frunze uscate de anii trecuti , crengi uscate, e fosnet dar nu prea simpatic auditiv..
Deci unde sa ma situez? In poienita sau in padurice sub copacii care lasa doar putintica lumina sa razbata pana jos? In poienita cred ca sunt prietenii care se zbenguie, sunt ingerii plini de voiosie, cu hainute curate si nu prea fistichii.... Eu umblu prin padurice si parca mi se refuza poienita...Inca nu razbat pana la ea ceva ma tine departe de ea ma invart pe sub copacei... Inalt priviri disperate spre coraonele lor...mai adast sub cate o raza care mai razbate prin desisul frunzelor ma mai incalzesc plec mai departe si ratacesc ma enervez si nutresc un gand nicidecum ingeresc: as vrea sa vina toamna sa pice frunzele si sa se lase frigu o mai razbate soarele in poienita dar nu va mai incalzi asa Vor pleca si pasarile si se va auzi doar freamatul crengilor, si fosnetul frunzelor uscate Si voi alerga ca un smintit si voi face zgomot si se vor speria pana si gandacei de vacarmul pe care il fac din rautatea asta care s-a acumulat in mine Eu acel monstru care zac de ani in padurea intunecata si care nu m-am intalnit niciodata cu ingerii din poienita si nu m-am prins in hora lor si nu am zambit a bucurie... Doar am ranjit ca un smintit cand a venit toamna........ caldura nu mi-a fost decat atunci cand cate o raza imi mangaia fata de o paloare bolnavicioasa, asemeni unui ban intins unui cersator de catre o fiinta miloasa Ingerii ii urasc sunt acolo in poienita si pot zbura si ridica sus sus si nu ii voi ajunge niciodata ma impiedic si nimeresc cu fata in noroi a plouat ieri si e noroi si sunt murdar si mi-e sila Oare noi astia care vrem sa stam la soare, vrem sa ne jucam macar cu prietenii nu cu ingerii, vrem sa avem hainute curate, vrem sa calcam iarba verde da care nu se supara de indrazneala asta, vrem sa admiram si floricele vrem si noi atat de putin, vom razbate vreodata din paduricea asta a vietii de gandac cu fata de om...
gandac si ? ce daca-s gandac cu fata de om? ma tarai prin padurice si mormai... oare mai pot vorbi articulat? candva am visat ca eram foarte vorbaret.. vorbeam cu copacii cu tantarii cu crengile uscate care-si varsau oful caderii lor . eram un obisnuit al padurii, de fapt eram singurul ..... Nu stiu de ce scriu la trecut...E o nebuloasa trecut prezent, prezent trecut se intrepatrund si fiecare isi aduce aminte de celalalt si se copie unul pe altul..... da chiar nu am nici macar o amintire placuta din padurice? chiar si atunci cand ma furisam pana unde aveam "voie" si ma zghaiam la ingerasii care se jucau.... da oare erau chiar ingeri sau erau semeni de-ai mei...Adica spalat semanam cu ei"

Moment VII

citisem la un moment dat ca oamenii care nu au incredere in cei din preajma lor nu au incredere in ei insisi...dar si a acorda incredere la intamplare oricui iar nu e bine.se intampla cateodata sa fim dezamagiti de cei de la care nu ne asteptam sa faca asta.poate de asta si dezamagirea doare atat de tare...un fapt banal ridicat la rang de problema importanta...dar de fapt nu asta raneste ci sa vezi ca cel in care ai investit ceva din sentimentele tale are puterea sa treaca peste orice, isi schimba reactiile firesti din teama de a recunoaste un adevar banal...si te uiti uimit cum oameni la care ai tinut si de care te-ai atasat vin si fara dram de decenta te arata cu degetul si te incrimineaza in fata celorlalti...pentru ce?...ce au de castigat din asta?probabil un respect inchipuit caci imaginea lor oricum e distorsioanata in fata celorlalti...nu suntem ceea ce vrem sa parem ci ceea ce suntem noi in adancul sufletului nostru...ceea ce spunem e banal, e la indemana oricui...ceea ce facem conteaza cel mai mult...si nu numai in real ci si aici, in virtual...minciuna sfruntata spusa fara pic de jena este aceeasi oricand, oriunde...oferim celor cu care comunicam imaginea unei persoane responsabile, imaginea unei personalitati mature, vrem sa aratam un caracter puternic si decis, corect pana in cele mai mici amanunte...dar cum nimeni nu e perfect pe lumea asta, poate apare un moment in care sa facem o greseala...ideal ar fi sa ne-o asumam cu tot riscul, sa avem curajul sa ne pastram demnitatea...dar cand incerci doar sa iti pastrezi imaginea nepatata folosindu-te de o minciuna unde mai e demnitatea cu care facem parada, despre ce caracter puternic mai vorbim?...ce valoare mai are cuvantul nostru in fata noastra nu in fata celorlalti? e grea viata asta atunci cand nu stii care ii sunt valorile si care iti este locul...e greu de inteles ca nu intotdeauna tupeul inseamna si dreptate...e greu intr-un final sa traim noi insine cu constiinta noastra atunci cand o avem desigur...dar in general cei care mint cu o nonsalanta de nedescris nu au asa ceva...sunt oamenii care stiu sa calce pe orice pentru a iesi ei in fata....

Moment VII

cineva imi spunea ignora si treci mai departe…de ceva timp am uitat sa citesc printre randuri…mi-am dorit sa cred ca un lucru spus in fata valoreaza mai mult decat o suta spuse cu subinteles…am gresit…exista nuante pe care nu le poti intelege decat daca ai exercitiul cititului in spatele vorbelor… si am ajuns din nou la concluzia ca oamenii ranesc si te ranesc cu voie sau fara voie, din rautate sau din dorinta lor de a face bine…cui?...nu conteaza…doar intentia lor este importanta si lectia pe care o primesti… si poate nu doare gestul in sine ci faptul ca stiindu-te, tu nu ai face asta nici macar pentru a iti alimenta propriul orgoliu, dar pentru al gadila pe al altora cu atat mai putin… sunt atat de putine lucrurile care ne mai aduc bucurie in viata asta incat nu mai stim sa ne bucuram de cele cu adevarat importante…am uitat sa le mai apreciem adevarata valoare doar pentru ca am devenit prea grabiti pentru a le mai baga in seama…stim sa dam definitii exacte oricarui sentiment uman dar nu mai stim sa il simtim cu adevarat, stim sa facem expuneri pompoase dar nu mai stim sa respectam ceea ce spunem in ele….e trist dar ce mai e cu adevarat curat pe lumea asta…poate doar copiii si cuvintele spuse de ei, pentru ca sunt atat de pure incat nu mai avem curajul sa le apreciem …poate din teama de a ne analiza … din teama de a nu vedea in ce ne transformam…dar vorba cuiva… ignora si mergi mai departe…atat de simplu in lumea asta nebuna in care traim… mai greu este sa si reusesti

Moment VI

cand gresesc nu imi e greu sa o recunosc...cand vorbele imi sunt interpretate cu totul gresit nu mai stiu cum sa procedez...poate intervine teama ca orice as spune face mai mult rau decat bine in situatia respectiva....dar am si prostul obicei de a nu ma putea abtine sa le spun... gresesc oare :roll: pana la urma ar trebui sa imi cer iertare ca sunt inteleasa anapoda?...

Moment V

se spune ca bebeii viseaza ingeri in primele luni de viata...m-am intrebat de multe ori cum arata ingerii din visele lor....cei din ale mele au chipuri triste...ma poarta cu ei intr-o lume necunoscuta, unde doar se aud sunete...sunete atunci cand se uita unul la altul, sunete atunci cand isi scutura zulufii blonzi...btw, stiati ca ingerii nu vorbesc?...ei doar zambesc trist...asa sunt cei din visele mele...tristi cand se uita inspre mine...de multe ori m-am trezit gandindu-ma ca vor sa imi arate ceva, dar niciodata nu am ajuns sa inteleg ce anume...dar imi place locul in care ma poarta...e multa lumina, si muzica...o muzica frumoasa...o melodie, una singura, mereu aceeasi....si mereu plang cand ii visez...de ce?...nu stiu...poate pentru ca nu ii inteleg sau poate pentru ca imi place locul in care se strang si nu pot ramane acolo...cu ei...

Moment IV

Nu imi place sa merg agale pe strazi...nu a fost mereu asa, dar in momentul asta orice pas imi trezeste amintiri care dor...doare sa trec pe langa perechi zambitoare, zambetul lor larg imi raneste retina, palmele lor ghemuite una in alta imi ranesc frigul ce ma imbraca, imi fura oxigenul cu rasul lor fericit ...ochii lor, umezi, cu straluciri opalescente clatindu-se in ochii celuilalt imi rastignesc sufletul pe crucea asta atat de grea a amintirilor...ii urasc caci imi ranesc cu pasii lor miile de frunze moarte din toamna tarzie a trairilor mele...le adun, le fac ghem si le strang la piept intr-o dorinta nebuna de a le trezi la viata...ma opresc in mijlocul parcului si tip....il strig si ii cer sa vina inapoi ...vreau sa calcam impreuna pe urmele pasilor nostri de acum multi ani...vreau sa imi tina palma mea in causul palmei lui....vreau sa ii simt aroma suava...vreau sa ii aud vocea blanda...vreau sa imi spuna ca nu s-a indepartat de sufletul meu, ca e tot langa mine asa cum a fost mereu...vreau...urasc clipele de singuratate, urasc lacrimile pe care nu le pot opri, ma urasc ca nu pot fi asa cum si-a dorit...imi urasc slabiciunea...

Moment III

te caut cu privirea...gasesc fotografii...imi inalt ochii spre inaltul cerului si imi impreun mainile a ruga...ma asculti?...e tarziu si e noapte si intuneric...ma intreb cum este acolo la tine... probabil lumina si cald... la mine doar intuneric si frig... si tristete...o tristete ce sapa mai mult si mai mult si dor...un dor nesfarsit ...de zilele care au trecut si de zilele ce ar fi putut sa fie... privirea mea te cauta neincetat oriunde as merge si mereu te aud cum ma strigi bland ca in anii copilariei cand intarziam prea mult la joaca...te strig si imi este frica ca nu te voi gasi si in minte imi vin zeci de intrebari...descifrez umbre...aliniez norii intr-un sir perfect ca sa te gasesc...ma oboseste joaca asta de-a ascunselea cu tine...si cu cat trece timpul cu atat speranta mea ca te voi regasi piere...si plang dar ce folos, lacrimile mele doar uda pamantul... inchid ochii si sper din nou...si oftez... ii deschid si te gasesc...esti aici, langa mine...imobil, zambitor si inert...doar un zambet dintr-o fotografie...iti zambesc si iti strang fotografia la piept...as vrea sa pot sa iti mai mangai fruntea si sa-ti spun cat imi lipsesti si ca te iubesc la fel de mult si cu aceeasi dragoste curata din prima zi cand cand m-ai tinut in brate...te iubesc tati meu drag...

Ceva... again

"Bat clopotele în turnurile vechi mâncate de ploi, roase de vânturi, bat clopotele ca la începutul unei noi ere sau ca la sfârşitul vieţii. Şi dangatul lor profund rezoneaza cu fiecare fibra a mea, cu fiecare celula din mine. Sunetul intra şi iese din mine, aşa cum intra şi iese un fluture vara pe un geam larg deschis.
Circula sunetul în mine şi ma patrunde, ma ia cu el, ma duce într-o lume a nimanui, unde circula numai sunete, în toate direcţiile, purtate de aripi de îngeri trişti, cu feţe de copii maturizaţi înainte de vreme, cu priviri adânc întoarse în ei, pentru a nu vedea nimic în afara sunetelor. Acolo e numai mirarea sunetelor singuratice, insule cu adevarat pustii într-un ocean de lumina albastra. Fiecare sunet are un nume, dar nimeni nu îl mai ştie, fiindca îngerii nu vorbesc. Ei privesc, doar, şi surâd trist, uneori, din colţul buzelor mici, rozalii. Şi câteodata clatina uşor din cârlionţii aurii. Atunci cade câte un sunet nou pe dalele albastre diamantine. Noul nascut e stingher; se rostogoleşte puţin în cadere... e speriat de ce se aude când atinge lumina albastra. Apoi fiindca nimeni nu spune nimic, îndrazneşte sa se mai mişte puţin, palpitând pe loc. Si îşi aude glasul. Îi pare straniu, necunoscut. Încearca sa se obişnuiasca cu el, ca un copil nou nascut cu vocea mamei. Dupa aceea, începe sa ii placa, se rostogoleşte tot mai mult prin lumina, se tavaleşte prin albastru şi se bucura ca se produce un ecou în urma lui, chiar daca nimeni nu pare sa auda nimic. Se mira ca nimeni nu îl cearta, nu îi opreşte rostogolirea...şi se tot mişca prin lumina pâna când oboseşte. Atunci se opreşte, vibrând uşor, ostenit. Vine un înger şi îl ia pe aripa, îl duce mai departe, împreuna cu alte sunete.
Apoi îngerii în zborul lor ciudat, nesigur, împraştie sunetele peste tot: peste frunzele batute de vânt, peste apele care se rostogolesc peste pietre, pe stâncile de care se izbeşte marea necontenit, peste pasari, animale, pe buzele şi in inimile oamenilor, pe aripi de insecte, peste munţi şi vai. Peste toate ploua cu sunete împraştiate de îngeri tacuţi, cu priviri adânc întoarse spre ei.
Am întâlnit într-o zi îngerii purtând sunete, într-o zi în care dangatul profund al clopotelor m-a purtat în lumea lor, unde fabricau şi purtau sunete. Vibram cu fiecare sunet întâlnit, zâmbeam fiecarei priviri obosite de înger, iubeam fiecare fâlfâiere de aripa. Am început dupa un timp sa le spun ceva, le vorbeam cu inima, cu sufletul, cu risipa de cuvinte. Ei se uitau la mine şi clatinau capetele. De fiecare data se naşteau alte sunete, dar eu nu le înţelegeam şi încercam sa le explic ceva anume, dar ei continua sa clatine de fiecare data din cap şi de fiecare data se nasteau alte sunete. Era o mare de sunete, care se rostogoleau pe dalele de lumina albastra. Atunci am realizat, brusc, ca îngerii nu numai ca nu vorbeau, dar nici nu auzeau nimic. Am înţeles tristeţea din ochii lor adânc întorşi în ei şi am început sa plâng. Plângeam necontenit, neostoit, cu toata tristeţea lumii. Dupa un timp, m-am oprit mirata, fiiindca am vazut ca lacrimile mele se transformasera în cântece, care şerpuiau lin sau saltau cu vioiciune pe dalele albastre de lumina diamantina. Iar sunetele nou nascute din cârlionţii îngerilor faceau loc cântecelor mele. Ingerii au luat cântecele mele pe aripi şi au început sa le duca în lume, peste tot... pe mari şi munţi, peste vai şi ape, peste nori şi în turnuri vechi mâncate de ploi, roase de vânturi.
Dupa un timp am înţeles ca tu ai plecat, ca nu mai pot face nimic altceva decât sa plâng cântece pe dale de lumina albastre, încojurata de fâlfâit tacut de îngeri muţi şi surzi, cu ochi dureros de adânci şi zâmbete triste de copii maturizaţi înainte de vreme.
Poate într-o zi o sa asculţi un cântec şi o sa te prinda dorul de duca şi vei merge pâna vei ajunge la un turn vechi, mâncat de ploi, ros de vânturi. Atunci va începe sa bata un clopot, ca la începutul unei noi ere sau ca la sfârşitul vieţii. Dangatul lui te va duce în locul unde îngerii fabrica sunete şi eu plâng cântece. Vei intelege ca fiecare sunet se naşte dintr-o tristeţe sau dintr-o suferinţa şi ca fiecare cuvânt pe care îl rosteşti chiar daca produce bucurie, are în spate un chin.
Pâna atunci, eu continui sa ma uit la şerpuirea cântecelor pe dalele albastre şi sa ascult fâlfâitul trist al aripilor de îngeri. "

Moment II

trist....e atat de trist azi....e trist sa stai sa te uiti la un pahar de sampanie plin... sa vrei sa inchini si sa constati ca nu ai cu cine... e trista singuratatea... e imposibil de asimilat si cu atat mai greu de inteles... dar te inveseleste gandul ca undeva, cineva asemeni tie e fericit, zambeste, inchina un pahar de sampanie cu cei dragi... si parca te simti mai bine, parca iti inchipui ca nu totul e pierdut pentru tine, ca intr-un final cineva isi va aminti si de tine si va veni...

Moment

exista momente in viata cand ajungi sa regreti anumite decizii pe care le iei sub impulsul unui moment pentru ca oricand se poate intampla sa se intoarca impotriva ta... de ce? pentru ca nu toti suntem la fel, pentru ca nu toti avem aceleasi principii, pentru ca nu toti ne gandim ca e mai bine sa ne facem bilantul nostru si mai apoi pe al vecinului.e trist sa te gandesti ca fara sa vrei inseli increderea cuiva, desi practic ai fost corect fata de respectivul. si ce e mai trist este ca doare.doare al naibii de tare sa nu te simti bine tu privindu-te in oglinda.dar oare celalalt o face?nu stiu si asta cred ca ma macina cel mai tare...cineva imi spunea mai devreme ca altii in locul meu nu si-ar face procese prea mari de constiinta. si poate are dreptate, insa eu sunt eu si inca o mai am si ma si mustra atunci cand ranesc pe cei din jurul meu.

Something XII

acum ceva timp am luat o clepsidra in mana....am intors-o, plina de speranta si am lasat sa se scurga nisipul... mi-as fi dorit ca la final, cand timpul s-ar fi scurs sa ma simt implinita, capabila sa o intorc din nou caci nimic nu ar fi schimbat ci totul ar fi la fel...vis, poezie, fericire, bucuria unor clipe unice, iubire, speranta... azi nisipul s-a scurs...cu el s-a strans si inima mea...mana nu mai are curajul sa intoarca clepsidra... ma uit pierduta in jur si realizez ca totul a fost iluzie ... un timp care nu se va mai intoarce pentru ca nu mai exista cale de intoarcere....si e trist.... e pustiu in fata mea...e pustiu in jurul meu... totul s-a naruit, s-a transformat in nisip... speranta... nu mai exista...iluzie...mi-e teama sa o mai gandesc... dorinta...ma simt incapabila sa imi mai doresc ceva... implinire...nu o mai simt, m-am transformat intr-o secunda intr-un nor de praf...ai suflat spre mine si am zburat...vantul ma poarta aiurea, ma imprastie ... neputinta... asta da, ma caracterizeaza, ma defineste... stau si ma gandesc dar nici macar nu stiu la ce...doar incerc sa imbin cuvintele ce imi rasar in minte si sa formez o propozitie cu ele... din pacate nu pot sa ma adun...nici cuvintele nu le mai pot aduna, pentru ca nu le mai gasesc rostul... regrete... ma invaluie si imi strang inima in palmele lor...

...

acum jumatate de an, m-a atras un subiect postat de richi...stiam ca venirea mea pe forum va da nastere la disconfort pentru unii, as supara pe altii si ar bucura pe cineva...apoi am incercat sa ma adaptez , nu ca mie mi-ar fi foarte greu, sunt o persoana extrem de sociabila...adevarat ca sunt prea sensibila si poate prea profunda, cum ii place lui richi sa spuna, dar sunt omul care pot intelege orice si ma pot face inteleasa...la fel de adevarat ca uneori imi ies din fire si ma supar, poate cu motiv sau poate fara, dar nu pot tine supararea adanc in sufletul meu pentru ca iubesc oamenii prea mult si imi place sa cred ca si ei ma plac pe mine, cu bune si rele...la fel de adevarat ca am tot timpul pornirea aceea mamoasa, de a sti cand sufera si de ce sufera fiecare, daca il pot ajuta sa o fac, macar cu o vorba buna, adevarat ca uneori imi plac si disputele, dar numai cele constructive, adevarat ca poate sunt mai imatura cateodata si dau senzatia ca nu gandesc in anumite momente, adevarat ca de obicei ma retrag atunci cand vad ca supar pentru ca nu imi place sa deranjez prea mult...adevarat ca am intalnit oameni deosebiti aici, cu care am impartit si bune si rele, adevarat ca am intalnit oameni puternici, adevarat ca am intalnit oameni sensibili...cred ca am castigat cu totii din timpul petrecut impreuna... eu una am avut multe de invatat de la fiecare in parte

TANGO

"Barbatul s-a ridicat lenes din pat si a tras draperiile lasand sa intre lumina in dormitor. Atunci femeia s-a ascuns sub patura mormaind ceva. Dar barbatul a ramas in fata ferestrei privind uriasii nameti de zapada. Ningea atat de des incat nu mai putea zari nimic altceva. A zambit, a pregatit doua cafele si si-a sarutat sotia. Apoi s-au imbracat amandoi foarte frumos pentru ca nu-l puteau intampina pe Mos Craciun, in pijamale.

Au asteptat cateva ore in liniste. Singurul zgomot venea de la un radio vechi cu pick-up. De aproape un an de zile ascultau in continuu aceleasi tangouri si nu se plictisisera pentru ca muzica ii facea sa se iubeasca si mai mult. Cu toate acestea, cei doi erau din ce in ce mai incordati si doar din cand in cand isi mai aruncau cate un zambet.

Deodata au inceput sa se auda lovituri in usa. Atunci femeia s-a speriat foarte tare. Spaima i-a trecut numai dupa ce sotul a deschis si l-a primit pe barbatul cu barba in casa. Acesta a cerut un pahar cu vin si o prajitura, a multumit frumos si, inainte de a pleca le-a spus celor doi sa se uite sub brad.

Cei doi soti si-au indreptat privirile spre pomul impodobit si au asteptat cam douazeci de minute. Si chiar atunci cand nu mai sperau la vreo minune, un inger de sticla ce era agatat de una dintre crengi a prins viata, a zburat de cateva ori in jurul bradului, s-a oprit in dreptul unui glob frumos colorat si a suflat cu putere pana cand acesta s-a desprins si a cazut la picioarele fameii.

Nu s-a spart, dar cand aceasta a incercat sa-l ridice, s-a desfacut ca o floare ale carei petale s-au transformat in cioburi atat de marunte incat au disparut in aer neapucand sa atinga podeaua; iar in bratele mamei a ramas un copilas mic atat de frumos, ca mama, tatal si ingerul au stat multa vreme si l-au privit.

Ingerul s-a apropiat de baietel si i-a sarutat ochii. Acestia au devenit la fel de tristi ca si tangourile pe care parintii lui le ascultau atunci cand faceau dragoste. Ingerul i-a mai soptit ceva (dar asta ramane intre ei doi) apoi a zburat spre creanga de care se desprinsese mai devreme si a ramas acolo. In fiecare an cand parintii impodobeau bradul, copilul se ducea in dreptul ingerului si-l privea multa vreme. Cu trecerea anilor insa, baiatul a uitat de inger si acum nu si-l mai aminteste decat ca pe un obiect decorativ."

...

"Mă consum că mă consumă
orologiul din perete
surd şi rece ca o brumă
trec secunde şi regrete

mă arunc şi mă aruncă
ore-valuri înspumate
timp adânc şi ce adâncă
e tăcerea scursă-n toate

mă ascund şi mă ascunde
întuneric implacabil
mă aleargă până unde
nu există carosabil

mă prefac şi mă preface
lut,olar şi roată sunt
şi cu degete dibace
mă transform iar în pământ

vino iar tăcere-n ceas
să ascult ce nemurire
de trăit mi-a mai rămas
firu-i lung, dar ce subţire... "

Intre Rai si Iad,Alb si Negru

In stralucirea noptii seara
Stau si-mi plang amarul,
Ingrop intaia oara,
Un om prea mult iubit.
Si-n mormant
El ia cu dansul
O parte din mine.
A plecat in veci cu ea,
Spre ceruri aspirand.
Am ramas doar eu,
Pamantean nesuferit,
De toti ocarat,
Spre iad pornind.
Nu am suportat tacerea
Prea sticloasa in juru-mi,
Si fara teama am hotarat
Lui sa ma alatur.
Pe carari necunoscute am poposit
Aici,Albul si Negrul se intrepatrund
El mi-i Albul, eu i-s Negrul
Sortit ni-i…
Separati in veci sa fim…
EU la poarta Iadului,
EL…la cea a Raiului…

Something XI

Am avut o zi imposibila azi.Si inca nu s-a sfarsit.Ciudat.Contrazicere. Totul a mers bine si totusi sunt obosita, agitata, conectata inca la nebunia de dincolo de gandurile mele.Mi-am verificat mailul in zadar. Mi-ar fi placut sa ma adap din cuvintele tale. Orice, stii ca orice ai scrie pentru mine e un dar nepretuit. Imi place sa te citesc, simplu, sincer, profund, neformal, orice vine de la tine stiu ca vine din adancul sufletului. Nu, nu te analizez niciodata, doar gust si simt, ma bucur. Imi aduci liniste, linistea concentrica unei bucurii profunde. Dar renunt. Nu mai sper, nu mai astept, doar traiesc. Culmea ca intotdeauna m-am simtit descoperita, vulnerabila si fiecare cuvant m-a atins pana in strafundurile fiintei mele. Am tanjit mereu doar sa te ascult, sa-ti vorbesc, sa te privesc. Acum tanjesc doar dupa o clipa... ciudat, aceasta clipa poate insemna o vesnicie, nu?

Something X

„N-ai nevoie de mai mult cat timp te ai pe tine insuti, s-a zis uneori. Am experimentat aceasta idee si nu-i adevarata. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie sa ne marturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care sa ne iubeasca si, mai ales, de cineva pe care sa-l iubim. Poate ca marea noastra problema nu e sa fim fericiti, ci sa fim mai putin singuri. Sau poate ca tocmai aceasta e marea problema a fericirii, sa fim mai putin singuri.”
Intaia singuratate/Scrisori imaginare

Something IX

"Cand, dulci ar trebui sa-mi fie soaptele
Ce-acum ti-ar mangaia buzele?
Cand,prezent imi va fi viitorul,
Cat de indepartat imi esti de-ti duc dorul?
Al meu,de greu iti este,
Asternut ai sa-l faci,pentru alta poveste.
Cum sa iti spun ca nu mai e vis ce-ti cant,ce simt?
Cat sa-ti arat si unde sa m-ascund de gandul tau?
Sa nu-mi vezi neputinta si sa-ti para rau,
Ca e tarziu pentru ce esti si ce-ai fi vrut sa-mi fii.
Caci,nu mai am nimic mai mult,
Decat,sa-ti fiu,asa cum sunt…
Sa fii cel de acum,o vreme,doar al meu."

Cântec de dragoste

Cum sǎ-mi împiedic sufletul
sǎ nu-l ajungǎ cutremurat pe-al tǎu ?
Cum sǎ-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lângǎ ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tǎcut, strǎin, nefremǎtând,
ce nu se-ndepǎrteazǎ
când adâncurile-ţi lunecǎ departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioarǎ, pe tine şi pe mine,
ne împreunǎ totuşi aşa cum un arcuş
din douǎ strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioarǎ suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i ?(Rainer Maria Rilke)

Something VIII

"Pentru ingerul meu m am rugat
Sa nu guste din cupa mirarii si a durerii.
Sa nu coboare speriat in inima mea .
Si sa fie iubit ingerul meu , pe obraji.
Prin desert, sa nu-i cada
Grelele cupe de urlet,
Ma rog pentru ingerul meu
sa nu fie obosit ,
Si pleoapele in abis
Sa nu i se piarda
pentru ca nici macar,
nici macar
o adiere de vant
sa nu- i tulbure zborul
Pe deasupra oraselor.
Ma rog ca si pentru ingerul meu,
Buna dimineata sa fie
Si soarele bietul ..cu incetul
Sa i lumineze aripile..
E mai greu..
Din ce in ce mai greu
Sa ma rog pentru ingerul meu"

Am cautat iubirea

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
-Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

Eu sunt … lacrima si zambet pe acelasi chip
Ma intreb … cat drum mai am pana la capatul lumii
Aud … soapta ta calda spunandu-mi ca ma iubesti
Vreau … sa sterg distanta dintre noi cu un sarut
Eu sunt … lacrima si zambet pe acelasi chip.

Ma prefac … ca nu iti inteleg tristetea
Simt ca … niciodata nu ma vei lasa sa ti-o alung
Ating … implinirea iubirii noastre
Sunt ingrijorata … mi-e teama sa nu ne pierdem
Plang … caci uneori exista imposibil
Eu sunt … lacrima si zambet pe acelasi chip.

Inteleg … nimic nu este vesnic
Spun … cuvinte bizare, neintelese
Incerc … sa uit durerea
Nadajduiesc … sa mai cred in vise
Eu sunt … lacrima si zambet pe acelasi chip.(Costache Ioanid)

Something VII

"Merg pe marginea
unui cuvant
ca pe balustrada
unui pod
de pe care as fi sarit
pentru tine....

strang intre dinti
prima si ultima lui litera
si-l mangai pe crestet
ca pe copilul rasfatat
din inima TA

Oare cand vei afla
Ca m-ai uitat
In mijlocul ingustei alei
Din inima TA
Si mi-ai stins ultima lumina
Pe care-o aprinsesem
Candva....."

Al meu să fii şi a ta să fiu!

"Sunt a ta. Îţi cedez. Aşadar,
Mă ofer. Iar din partea-ţi, ca dar,
Şopteşte-mi mereu că-ţi sunt floare
Şi pe foc oază de răcoare.

Voi deveni tabla-nmulţirii
Sub paşii tăi – preţul iubirii:
Să te multiplic la infinit
În inima mea. Să-mi fii iubit!

Voi desena cercuri albastre
Pe tine. Dar şi o-ntrebare,
Spre-a pune punct grijilor noastre:
“Spune-mi, iubirea mea te doare?”

Ne vom abandona Vântului
Albastru – Zeul Pământului:
Între noi piară orice pustiu –
Al meu să fii şi a ta să fiu!"

Something VI

"s-a oprit cat sa-i treaca umbra in dreptul soarelui
m-a luat de mana ca pe un copil
si m-a dus in lumea lui
cu roscove
zarzari
batrani ingandurati
fantani
gradini aeriene
suspine si strune incordate

m-a facut femeie intre femei
cu adancuri si creste semete
raurile mi le-a intors in amonte
mi-a smaltuit campul cu flori
si gura cu sangeriu
mi-a asternut pamantul a somn
si cerul a furtuna
mi-a frant painea in doua
pe masa ospetelor noastre

m-a invatat sa tac
sa impletesc fuioare de vis
sa calc pe urme de zimbri
sa nu plang

acuma stiu"

Noapte de vraja

Ies din sfanta mea casuta -
Al visarilor cuibar.
Si ma pierd pe potecuta,
Prin padurea de stejar.

Luna veche sta pe-o craca,
Vantul noptii bate bland
Si mestecenii se-apleaca
taina-n jurul lor tesand.

Noaptea-si murmura povestea
Pe poteci ca pe-o minune.
Inima, ce stii acestea,
Bucura-te si nu spune.

Neinteleasa bucurie
Ce mi-o daruie clipita.
As da nopti de-astea - o mie,
Pentru-o noapte cu iubita. (Goethe)

Something V

Dacă pot să fac pe cineva să-si deschidă o parte din inima sa, n-am trăit in van. Viata insăsi e ceea ce contează, nu bucuria sau durerea, fericirea sau nefericirea. A urâ e la fel de bine ca a iubi, un dusman poate fi la fel de bun ca un prieten. Trăieste pentru tine insăti, trăieste-ti viata. Atunci esti cu adevărat prietenul omului. In fiecare zi sunt diferit de cel de ieri si când voi fi de optzeci de ani nu voi inceta să experimentez si să mă schimb. Lucrarea pe care am făcut-o până acum nu mă preocupă – e de domeniul trecutului. Viata insăsi e cea care imi oferă atat de mult.

Saruta-ma

Saruta-mi ochii grei de-atata plans,
Doar sarutarea ta ar fi in stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surasul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gandurile rele
Si toate indoielile-or sa moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.
(Magda Isanos)

Something IV

ce faci atunci cand simti ca totul e in zadar, cand simti ca totul se vestejeste in jurul tau?in mod bizar, te razvratesti, te opui cu toata forta caci nu esti capabil sa intelegi de ce... de ce uneori este atat de dificil sa schimbi totul... de ce uneori nu gasesti raspunsurile care sa iti aline sufletul.... de ce ajungi sa fii spectator la propria durere, la propriul esec... de ce uneori alegem, din comoditate, sa lasam lucrurile sa se intample in voia lor...

Sa imi fii...

Esti visul ce ma poarta prin nori,
Esti parfumul ce ma ameteste acum,
Esti inima-mi ce se topeste de dor
Cand nu te vad deloc in al meu drum...
Am fost straini fara sa stim
Incotro ne indreptam, unde tintim,
Am mers orbeste pe o cale neumblata
Cautand naivi iubirea nepatata
Si viata pe care nu poti s-o traiesti
Fara cineva pe care sa iubesti...
Acum ca te-am gasit la inceput de viata
Si c-am simtit cum e cand te trezesti
Si vezi ca totu-n jur e iar speranta,
Acum iti cer cum n-ai iubit sa ma iubesti,
Sa-mi fii faclia ce imi lumineaza calea
Si bucuria ce imi alunga intristarea,
Lacrimile sa mi le stergi cu mana calda,
Zambetul sa-l vad pe chipu-ti mereu,
Mana sa mi-o strangi in a ta palma,
Sa stii ca nimeni nu te va iubi cum te iubesc eu!!!

Dezghet

Daca m-ai chema, ar zvacni
O mie de pasari in colivii ;
O mie de usi s-ar da-n laturi
Si s-ar umple vazduhul de pasari
Si - ca legatura de chei a pamantului -
Ar zangani apele sub mainile vantului
Si s-ar vesti dezghetul pretutindeni !
Izvoarele-ar capata calcaie si pinteni
Si-ar incepe sa calareasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre si goale ;
Sloiul albastru al singuratatii s-ar sparge in hau -
Tu, dezghetul meu, soarele meu ! (Nina Cassian)

...

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stanca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute in vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decat mangaierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surazand o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau in pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decat sa dispara,
O, strange-ma tare in brate, atat de tare incat sa
nu-mi mai trebuie nimic altceva. (Edith Södergran)

Something II

"Un zbucium haotic, mi-a cuprins aseara clipele de insomnie,
Calatoream in vid, eram incovoiata,
Iubirea mea pentru tine se zbatea plapand.
Te visam cu ochii deschisi ca ma tineai la pieptul tau
Pentru a nu stiu cata oară, leac…

Te-am zarit printre frunzele salciei pletoase
Care ma astepta printre acele borduri groase de ger.
Mirosea totusi a primavara,
In mine erai tu de nepatruns.

Cand pumnalele vietii imi dau tarcoale,
Cu taisurile lor de plumb,
Ma intorc cu gandul la tine si la bratele tale, copaci…
Care-mi apara padurea de zbucium,
Cu fructele lor inlacrimate dar vii…

Pentru ca cicatricile vietii se sterg,
Doar la pieptul tau munte
…iubit tata."

Inima mea picteaza visele curcubeului

"Culori nerostite,duse de vantul pribeag
Pe undele muzicii divine
Ce curge din mine,izvor nesecat
Cu lacrimi amare cant neincetat
Iubirea ce moare repetat...
Inima mea ,curcubeu de cuvinte
Postume ,caci iubirea mai moare...
Cuvinte,idei,sau simt artistic nesecat
Curcubeu ,culori mi-ai sadit adanc in mine
Si totusi ia-le cu tine,sa-ti faca din noapte zi
Iubire,minune ,curcubeu in inima mea..."

Something III

"am intins palma sufletului neatinsa de buze
catre malul marii ce-si pierde valurile in norii ce-ti agata talpile
catre vantul ce iti saruta fruntea lacrimilor agatate de cerul iubirii
ce-mi plimba in mii de nori clipele ratacite de tine
si..ahh!!! clipa aceea in care buzele sufletului
mi le vei atinge sa ramai in secunda stransa intre pleoapele
mele...
clipa aceea as vrea sa mi-o aseze viata pe palma sa o ridic sus...sus
acolo unde numai noi putem exista goi de lume,
goi de timp pierdut...plini de imbratisari si sa te privesc nesaturandu-mi privirea
sa adorm in sfarsit linistita langa trupul tau
sa te scald in iubirea atat de plina de dor de noi"

De cate ori in viata nu am simtit ca ne-am pierdut?Si incepem sa cautam prin trupul gol cioburi de suflet, parti dintr-o inima ce bate si totusi nici nu o mai simti, farame de tristete si regrete.Cati dintre noi nu ne-am privit mainile albite de trecerea timpului din momentul in care am uitat cum e sa mangaiem un chip catifelat cu zambet in privire.Cati dintre noi nu ne-am simtit sufletul imbatranit devreme de ierni grele si ploile toamnei tarzii.Ce descoperim?Un chip palid ce te priveste strain din oglinda in fiece secunda, ochi tristi privind fix in intunericul ce ne cuprinde din suflet spre in afara.Cati dintre noi nu am simtit atunci ca ultimul ciob de speranta a fost mototolit asemeni unei bucati de hartie inutila si aruncat la cosul de gunoi?Dar cati dintre noi am aflat ca de fapt nimic nu s-a pierdut?Ca farame mici de suflet s-au adunat ciobului de speranta si am renascut.Jumatate din sufletul acela pierdut a renascut.Cati dintre noi am stiut sa spunem bine te-am regasit inimii ce a inceput din nou sa bata ?

Gasim intotdeauna ceea ce cautam

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei
cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il
intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste
convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse
spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?
- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a
gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva,
acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi
credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt
altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.

,,Printul suferea de iubire
si a zis scribului: scrie despre dragoste…
pune acolo tot cat se poate pune…
…
sa ma vindec poate citind…,,

...

E posibil sa nu mai existe gheise decat in cartile despre moravurile
evului mediu japonez. Dar eu am vazut una si ii dedic aceste randuri
chiar daca nu le va citi vreodata. Vreau sa fie nemuritoare pentru ce a
daruit ea intr-o zi, unui necunoscut, pentru ca orice rand scris despre
iubire acolo urca. Ce framantare de o ora. O ora si o poveste de
dragoste care sa se infiripe, sa creasca, sa zboare, sa sufere si sa
moara. Acesta a fost timpul in care eu am vrut.
O bucata din gandul meu va ramane in sunetele unui lift de hotel de pe
planeta Pamant. De acolo scriu acum, din spatiul ultim al stelelor, de
unde am privit, infasurat ca intr-o plasa de paianjen, ochii frumoasei
gheise.

(Cornel Marginean)....chiar citisem ieri fragmentul asta si acum ca am vazut poza la asta m-a dus gandul

Intoarcere

"Nimic nu mai e cum a fost
cu umbra gandului rătăceam
prin pădurea de bambus
pe poteca la capătul căreia
debarcaderul se scaldă
în razele soarelui

În amurg
piscurile înalte profilate pe cer
siluetele lotcilor de pescari
încremenite pe ape
numai fluviul se mişcă
închizi ochii
şi lumea deja s-a schimbat
precum floarea de pepene
cade

nimic nu mai e cum a fost
doar micul cătun
şi căsuţa albă
de la capătul
potecii de bambus"

Azi am aplecat urechea la asfaltul umed si mi-a picurat in sange vorbe cu miros de cauciuc. Am ascultat cu sufletul la gura povestea a zeci de scartaituri de roti si m-am inspaimantat la auzul pasilor grabiti si greoi ce pareau sa masoare timpul in cu totul alt sistem. 235 de pasi, o ora.
Am auzit vantul suierand printre panouri publicitare si stalpi de iluminare si m-am asezat pe o bucata de cer ca sa-i pot intelege mai bine cantecul. Mi-a spus atunci de basme noi, de care nu mai auzisem: cum ca Fat-Frumos si-a cumparat Porche ca ala din reclama de pe Mihai Viteazul, iar zmeul cel rau a plecat in vacanta in Hawaii. Si mi-a mai spus si cum sta treaba cu sentimentele. Ca astea nu sunt doar pentru prosti, asa cum zice toata lumea, ci pentru oameni alesi. Iar fericirea nu se scalda in bani sau lucruri materiale. Fericirea aia adevarata e data de lucruri marunte si trebuie sa deschid bine ochii ca sa le vad, caci nicio lupa nu m-ar ajuta mai mult decat proprii mei ochi miopi. Apoi a plecat, la fel de misterios cum a aparut. M-a lasat pe bucata mea de cer si lacrimi reci au inceput sa-si caute drum catre pamant rostogolindu-se printre nori gri si fum industrial.
Mi-am cautat atunci petecul de iarba unde mi-am ascuns copilaria, departe de frigul de afara. Dar am dat peste un strat de 10-15 centimetri de asfalt intunecat care mi-a pironit intentia in lanturi. Asa ca m-am intors cu gandul pe pamant cu speranta ca se mai poate face ceva in mana stanga si puterea de a schimba cursul stramb in dreapta. M-am intors ca sa strang cioburile paharului cu iubire si sa-l pot umple la loc. Sau macar sa-i dau sansa de a fi umplut la loc. M-am intors ca sa-i ofer steaua mea celui ce a uitat cum e sa te infasori intr-o plapuma calda de visare. M-am intors ca sa vand timp celui ce n-are, in schimbul unui petec de lumina cu care sa-mi captusesc haina rupta a sufletului; ca sa fiu bastonul celui ce n-are sprijin sau nu-si poate tine echilibrul; ca sa-i invat ce inseamna caldura si pe cei ce n-au cunoscut vreodata soarele. Ca sa arat ca nu e prea tarziu si inca se mai poate...M-am întors!

...

Invata-mă cu ce să-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or să stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi rămas.

Invata-mă cu ce să-ncep si cum
să-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a născut, cu truda ei intreaga,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o să stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pământ si sura vesnicie
să mi te-aduca,-asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o să murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat să moara,
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima deodata?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
si eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume. (Magda Isanos)

...

Ceea ce ne mana nu este catusi de putin sa cucerim Cosmosul, ci doar sa extindem la limitele acestuia Pamantul… Suntem umanitari si nobili, nu vrem sa subjugam alte rase, vrem doar sa le transmitem valorile noastre si sa le preluam in schimb mostenirea. Ne consideram cavalerii sfantului contact. Este o a doua minciuna. Nu cautam pe nimeni, in afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi in care sa ne rasfrangem.
Stanislaw Lem

I like it

Dorintele devoratoare
De ratiune,
Prelinse toate in asternuturi
Albe,
Unduite peste curbele
Trupului,
Mahnite de penitenta pleoapelor
Stagnante.
Lumina nebuna scursa simetric
In alb, peste alb...
Si albul cu totul dogoreste
A bezna si umbre...
Din umbra degetelor inclestate
A static,
Franturi de culori se desprind
Incolor...
Asteapta un gand oarecare
Sa-si scurga
Onirice valuri peste pielea
De lut...

Dacă

Dacă s-ar putea vreodată
Să măsori nemăsuratul,
Să cuprinzi nemărginirea,
Să stai, străbătând neantul,
Să fii nici unul, nici altul.

Dacă s-ar putea vreodată
Neiubind să fii iubirea,
Nesperând să fii speranţa,
Nevorbind să fii vorbirea,
Negândind să fii gândirea.

Dacă s-ar putea vreodată
Să auzi neauzitul,
Să priveşti în nevăzut
Şi să afli neştiutul,
Ar urma iar începutul? (Elena Liliana Popescu)

Tu

nu plânge noaptea
prin lacrimi de stele
lasă capătul lumii
şi vino spre mine
ia o coardă de suflet
şi fă-o sunet minune
cheamă prin vise
începutul luminii
lasă-mi te rog, vie făclie
inima-mi care se zbate
în imagini şi-n clipe
nu lăsa gheţuri veşnice
să crească grele-n mine
nu vreau negre uragane
în suflet ucigaşe
nu mă alunga-n deşert
să pier în pustie
te rog mult, lasă să vie
destinul să-mi fie
un gând, o filă, o carte
scrise pe şoaptele tale
într-o noapte
cu lacrimi de stele (V.M.)

Something

Se afla litere si farduri
Si niste munti sunt intre noi
Dosare-nchise, triste garduri
Si nici n-o sa mai vina apoi.
In pragul iernii absolute
Saruta-mi tampla alba, hai
Si-apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic sa-ti spun
Pe curand sau ramas bun
Aparu, numai nu,
La adio tu.

De ce sa-ti spun la revedere
N-as mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pana la tine
Cuvantul insusi va-ngheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Cand te-am vazut ultima oara
Stiai si tu, plangeai si tu
Si-ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata
Parca a luat-o cineva.

Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu parjolït.

pe cerul gol in urma mea un nor…
Mi-ar fi placut atunci sa pot sa mor
Sa ma cobor la radacina ta
Si-apoi cand numai cerul
Mai ramane intre noi
Sa-ti cad pe tampla ca un gand usor.
Si te mai vad asa din cand in cand
Ti-e rau si bine in acelasi timp
Tu amintirea unui anotimp
Tu umbra care stai la mine-n gand.
Mi-ar fi placut atunci sa fiu cocor…
Sau lebada sa fiu si sa iti cand
Ultimul meu blestem sau legamant
Mi-ar fi placut atunci… sa pot sa zbor…

Am fost si n-am fost
ce-as fi putut sa fiu!
Am fost un banal
timpuriu si tarziu!
Am fost si n-am fost, dar,
ce-am fost nu prea stiu!
Dar,…oricum ce am fost
n-as mai vrea ca sa fiu,
vreau sa fiu ce n-am fost
si-as putea ca sa fiu!

Thoughts again...

n-am fost chemata, insa curioasa am cautat sa aflu... am vrut sa aflu daca lacrimile mai au acelasi gust...de unde veneam eu?din lumea aceea tacuta si pustie unde sufletul era mereu singura moda...niciodata demodata, niciodata discutata...doar o parada de suflete ...ce am vrut sa descopar cand am pasit discret pe aleea intunecata din cealalta lume? habar nu am ...insa nu m-am gandit nicicum ca pasind alene voi descoperi si pe altcineva... era tarziu (pentru mine deja mult prea tarziu, dar cine sa inteleaga ) si totusi la capatul celalalt al aleii era si el... celalalt suflet...m-a chemat la el, cu bataia aceea de fluture a genelor ce adumbreau ochii umeziti si zambitori si atat de binevoitori... ma simteam ridicol si tremuram... de teama?... habar nu am...poate doar de teama de a nu fi descoperit un alt suflet ratacit intr-o alta lume... si totusi am gasit putere sa cred, sa sper, sa visez si plin de speranta sufletul meu s-a indreptat spre intalnirea cu el...celalalt suflet... ce am gasit?...nimic... doar o lista, o lista a unui suflet sters din viata si din ganduri... o lista cu nume ce insemnau putere, speranta, vis si dorinta... am intins mana.... nimic... doar intuneric ...am pierdut drumul inapoi...ma voi ghemui si voi ramane vesnic acelasi suflet ratacit, sters din viata si din ganduri...

Ceva

-Acum sunt acasa.
Ea i-a zambit trist.
-Iubite, stii de ce ingerii plang?
-Spune-mi, iubito!
-Din prea multa dragoste.
El i-a zambit la fel de frumos.A intins mainile spre ea in timp ce se departa usor. Cand a deschis ochii chipul ii era plin de lacrimi iar el ii zambea frumos...frumos, dar trist, din aceeasi fotografie.Trecuse mult timp.Si totusi inca traia acel vis.

...

Inteligenta fara dragoste, te face pervers.
Justitia fara dragoste, te face implacabil.
Diplomatia fara dragoste, te face ipocrit .
Succesul fara dragoste, te face arogant.
Bogatia fara dragoste, te face avar.
Supunerea fara dragoste, te face servil.
Saracia fara dragoste, te face orgolios.
Frumusetea fara dragoste, te face ridicol.
Autoritatea fara dragoste, te face tiran.
Munca fara dragoste, te face sclav.
Simplitatea fara dragoste, isi pierde valoarea.
Vorbele fara dragoste, te fac introvertit.
Legea fara dragoste, te supune.
Politica fara dragoste, te face egoist.
Credinta fara dragoste, te face fanatic.
Crucea fara dragoste, reprezinta tortura.
VIATA FARA DRAGOSTE... ISI PIERDE SENSUL

Vineri

Zambiti!!!!E vinerea cu zambete, mai ales ca soarele a stat sus pe cer pana tarziu.Ai zambit vreodata soarelui?L-ai lasat sa te mangaie si sa te imbie la zambet?Cred ca m-am blocat in cuvantul zambet.Nici nu stiu de ce il folosesc atat de des cand zambesc atat de rar.Dar imi place sa rad.Mult si uneori fara rost caci cum poti infrange lacrimile decat razand pentru ca si ele trebuie explicate atunci cand exista, nu?Si rad de dimineata, cum deschid ochii.Rad si imi sarut iubitul ce ma asteapta cu cafeaua in cana, rad si cand imi zambeste suparat pentru ca asta il inveseleste, rad si cand vad pe Dani si Razvan hohotind pe Antena, apoi rad si de Badea cand intra cu totul in gura presei.Si apoi rad cand vad ca lucrurile merg rau dar doar pentru a-mi ascunde neputinta de a le transforma in bine.Rad cu lacrimile curgandu-mi in barba cand gandurile imi zboara spre tata si imi amintesc ca nu am voie sa plang pentru ca cerul ar plange in locul lui.Si rad si rad toata ziua, ascunzandu-mi tristetile si lipsa mainilor dragi ce as vrea sa le sarut cand imi mangaie fruntea.Si rad caci altfel as plange de dor intreaga zi.
Asa ca zambiti, caci e vinerea zambetelor.

Dar despre iubire, stapane?

Cand iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cand vraja paradisiaca va cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneti-va misterului ei,
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cand iubirea transfiguratoare va vorbeste si o
simtiti profunda si divina, dati-i crezare,
Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarame visurile himerice,
asemenea vantului din miaza-noapte care va pustieste gradinile.

Fiindca, precum iubirea va incununa,
adeseori tot ea trebuie sa va si crucifice.
Precum va face sa cresteti mult mai repede si imbatati de fericire,
Tot ea trebuie sa va si reteze si uscaciunile
si sa va distruga cat mai repede rautatile si egoismul.

Precum ea va ridica imbatati de bucurie,
pana la inaltimea voastra ideala,
alintandu-va cu o dumnezeiasca gingasie
ramurile cele mai fragile care freamata
in lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa
forta purificatoare pana in adancul radacinilor voastre,
zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.

Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator.
Va treiera pentru a va decoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana la inalbirea fainii voastre.
Va framanta pana ajungeti foarte supusi, divini si puri.
Ca apoi sa va harazeasca focului sau
si sa puteti deveni painea cea sfanta
a nemuririi la ospatul divin.

Toate aceste si multe altele vi le va da cu prisosinta iubirea,
pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele inimii
si sa deveniti o parte din inima Vietii Eterne
din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.

Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama,
veti cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infranti,
goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.

Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa atotputernica,
divina si misterioasa decat de la sine.
Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita
de cel sau cea caruia i se daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea infinita,
sublima si transfiguratoare.

Cand iubiti nu trebuie sa spuneti "Creatorul e in inima mea",
ci mai degraba "eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului",
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati,
va va arata cu siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta
decat aceea de a se implini prin totala iubire.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte,
fie ca ele acestea sa fie:

Sa te topesti de iubire in tot si
sa devii izvor de iubire divina ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti adesea durere prea marii duiosii;
Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti, coplesit de beatituine,
la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat si debordand de fericire acasa la ora amurgului,
Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta iubita,
iar pe buze sa ai un cantec de lauda.

Pentru tine...

Fragment de viata a trecut incet prin fata mea.M-am oprit si m-am hotarat sa visez.Mi-am legat speranta la ochi si am fugit.M-am ascuns in turn.Aveam la picioarele mele orasul ascuns in noapte si luminitele lui.Cine sa ma opreasca din visare?Luna poate si miile de stele?Nu, nici gand.Cum sa nu visez cu vantul ascuns prin parul meu, cu bratele pline de stele.In asteptarea ta am visat mereu, ascunsa in turnul meu.Visul a zburat in cautarea mea si m-a gasit, ca intr-un joc de copii nebuni.Eu ma ascundeam in turnul singuratatii mele, el batea in geam.Mi-am facut curaj si am deschis fereastra sufletului si m-a imbratisat.Ce dor imi fusese de el.A strigat in urma lui si, pe rand, in jurul nostru, au aparut speranta, iluzia, dorinta si gandul.Apoi, tematoare, ultima, a venit iubirea.M-a imbratisat cu drag si a alungat ratiunea din gandurile mele.Deschid ochii.Sunt in camera mea, in lumea mea.Zi de zi inchid ochii si imi creez o lume a mea pe care seara o parasesc.Ce rost are sa traiesc singura in ea, sa nu o impart cu nimeni.Cum sa imi implinesc singura destinul.Care e destinul meu?Habar nu am.Poate intr-o zi il voi afla.Acum refuz sa mai traiesc singura in lumea mea.Ai venit, iubire. Vreau sa iei parte la visul meu, sa fii parte din mine, sa ma imbratisezi cand vreau sa evadez, sa imi saruti fruntea cand ma incruta ganduri aiuristice, sa ma alinti cand sufletul meu tanjeste dupa rasfat, sa ma lasi sa adorm in bratele tale in fiecare noapte, sa ma tii strans si sa nu imi dai drumul nicicand.Stii, mereu am crezut ca viata ma conduce, ca ea are rolul principal, ca ea face fiecare regula.M-am mintit singura, nu?Doar imi arata calea spre tine.Am trecut de atatea ori pe langa tine, am crezut ca te-am gasit dar ce cruda era amagirea.Acum stiu ca e prima oara cand ne intalnim.Acum simt cum imi tremura buzele, gandindu-ma din clipa in clipa ca ma poti saruta.Acum simt atingerea ta fugara pe mana mea.Acum simt cum imi odihnesc capul pe pieptul tau si buzele mele flamande te ard cu fiecare atingere usoara.Acum simt …iubesc trupul tau , iubesc freamatul pielii tale la fiecare atingere a mainilor mele, acum iubesc goliciunea trupului tau ce il acopar cu al meu, iubesc aroma trupului tau proaspat iubit .Ma imbie sa te mai iubesc o data.Te-am asteptat o viata.Am visat mereu sa ma gasesti, sa te gasesc.Vino, tine-ma in bratele tale si sa uitam trecutul sa ne traim doar tot ce va fi.Fii melodia pe care sa adorm in fiecare noapte.Fii glasul ce imi va alunga tristetea, fii adierea ce imi va rasfata pielea, fii primul gand si ultimul cuvant ce il voi rosti inainte de vis, fii visul meu, fii motivul pentru care traiesc, fii tu…fii totul…

Timp II

A fost un moment de liniste.M-am dus in locurile noastre de suflet.Am retrait micile noastre secrete si am privit la lumea noastra pentru cateva ore.Iti mintesti, inger drag, cum radeam si plangeam impreuna, cum ma tineai de mana cand imi era frica si cum ma tineai in brate atunci cand simteam nevoia sa ma stiu protejata?Eu n-am uitat.In fiecare seara merg la somn cu gandul la tine, gandindu-ma la tot ce a fost si nu va mai fi, cu ochii tristi plangandu-ti departarea.In fiece clipa traita ma ineaca dorul de tine dar supravietuiesc zambind caci stiu ca ma veghezi.Oare de ce dor atat de mult amintirile?De ce, mereu, fiecare loc le trezeste la viata si ma rascolesc atat?!Au fost momente cand l-am rugat, pe EL, sa ma invete sa uit pentru a nu mai simti gol si umbre, pentru a imi fi mai bine.Apoi m-am razvratit.Imi doresc fiecare amintire, fiecare clipa traita impreuna.Imi ostoiesc dorul si micsoreaza departarea.Azi ti-am scris si ti-am lasat scrisoarea acolo numai unde tu stii ca o vei gasi.Am pus in ea toata dragostea mea de fiica.Am pus in ea tot ce doare acum si tot ce a ramas neintelegere intre noi, tot ce nu am apucat sa explicam.Si stiu, te-am auzit cand imi sopteai ca nu e distanta intre noi caci apatinem aceluias cer.Noapte buna taticul meu...

Timp...

Stau si ma gandesc la timpul care trece...ireversibil.Si oftez.Off, timpul!As vrea sa am puterea sa il opresc in loc.Nu sunt adepta intoarcerii din drum si ...totusi. M-as intoarce la anii cand imi cuprindea manuta in palma lui mare, barbatoasa, si ma ducea la gradi. M-as intoarce la zilele cand faceam nazbatii la scoala si trebuia sa vina si sa ma sustina. Niciodata nu a dat inapoi, mereu a fost acolo pentru mine si a facut-o ca nimeni altcineva. As vrea sa ma intorc si sa ma ghemuiesc langa inima lui, sa o aud cum bate, sa ii simt bratele incercuindu-ma si spunandu-mi ca nimic rau nu va fi niciodata. As vrea siguranta lui, as vrea puterea lui. As vrea sa imi zambeasca si sa imi spuna ca totul trece si nimic nu e greu. O singura data mi-as dori ca timpul sa stea in loc si sa am puterea sa aleg ce moment imi doresc. Si l-as alege pe ultimul. Cel in care nu am fost acolo unde imi doream. L-as alege pe cel in care mi-as fi dorit mana mea sa stea in palma lui mare, barbatoasa. O singura clipa mi-as dori ca timpul sa-mi dea. Sa fie clipa cand eu si el am face schimb de locuri...eu sa fiu cea puternica, cea sigura pe ea si sa i le ofer toate astea lui.
Timpul nu ma va lasa necronometrata. Vad asta in privirea mea, in ochii mei. Vad in sufletul meu unde niciodata nu va fi liniste pentru acea ultima clipa cand nu am fost acolo unde mi-am dorit sa fiu. Degeaba imi place sa traiesc fiecare moment, fiecare clipa... clipa aceea timpul nu mi-o va da niciodata.Ce rost mai are sa il opresc... nici unul.

Intamplare...

Traiesc momentul perfect... clipa rotunda. E o conspiratie a stelelor cu timpul si conjunctura momentului. Muzica curge lin si imi imbata sufletul cu bucurie. Nu exista griji, nu exista regrete, nu exista lacrimi. E o dimineata senina. Stare de gratie. Se intoarce si ma priveste cu ochi senini. Imi cuprinde mana si tresare. Se trezeste din cine stie ce ganduri pierdute. Pentru o clipa ochii ni s-au intalnit. Gest firesc, plin de caldura si tandrete. A fost momentul perfect. Nu au mai existat eschivari, franturi de minciuna sau iluzii. A fost pur si adevarat. Momentul perfect...

CONTRASTE

Sunt bucurii care- ntristeaza
Si intristari ce fericesc
Sunt zile fara de lumina
Si nopti adanci ce stralucesc.

Sunt oameni albi pe dinafara
Dar negrii in adancul lor ,
Si negri in afara, negri
Da-n ei de-un alb stralucitor.

Sunt dulciuri ce-amarasc ca fierea
Dar sunt si -amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptati care indreapta
Dreptati care nedreptatesc.

Sunt multe contradictii, multe
Sunt uri adanci ce nasc iubiri
Sunt suferinti ce-aduc lumina
Si fericiri, nefericiri...(Virgil Carianopol)

Singurul mod in care existam

Singurul mod in care existam

Si totusi oamenii merg spre iubire
orbeste
noroc ca iubirea nu doare
poate sa si doara
atunci cand ploaia intregului cer
cade pe puntea unui singur vapor
acela ce-mi spinteca visul
cand spintecarea mi-e locuinta
ea singura felie de real
cufundat intr-o mare de vis
singura mea dilema
de ce sa stau in spintecare
ea insasi este un accident
esenta este visul
astept in port sa-mi porneasca
vaporul
iata-l se misca spre tinta
o stie
merge spre ea
dar o cauta-ntr-una
e plina marea de tinte
ca adancul de pesti fluorescenti
poti sa-ti alegi oricand una
sau mai multe
si totusi
ratacesti fara tinta
vaporul meu curge albastru
prin stanga cetatii
colosul din Rodos
intoarce capul pentru ultima oara
Good bye
Ni s-au dat cativa kilometrii de otgon
ca sa ne legam prietenii
valurile sunt mari
ne salta ca avionul trecand
prin goluri de aer
ne-ar trebui centuri de siguranta
dar nu avem
avem doar veste de salvare
fara instructiile de folosire
inteleg de ce unii au rau de mare
eu nu am
am rau de real
mi-e bine in vis
de aceea supravietuiesc in real
Vaporul merge impotriva fluxului
salta ca o minge
in sus si in jos
in dreapta si-n stanga
ca o stea iesita din calea lactee
si ratacind halucinant prin spatiul iubirii
se va rataci si calea lactee
Nu pot sa mai scriu
pot doar sa iubesc pe cineva
ca pe mine insumi
pot sa si cant dar ce rost mai are
marinarul e deja indragostit
de o luna de zile
ancora lui a prins radacini
intre cei doi pomi
al vietii si al cunostintei
nu stie nici el ce vrea
viata sau cunostinta
Ar vrea sa plece dar nu poate
pleaca dar crede ca sta
crede ca stie dar nu stie
crede ca uraste dar nu
vorba Doinei Uricariu
cand ne uram ne mai leaga ceva
se-arunca nesfarsit marea spre noi
val dupa val
soarele meu albastru in acest secol
isi trimite toate razele-ntr-un singur
pocal
albastre si ele
imi deschide calea spre vis
vis ori abis
nu-i nicio diferenta
totul este ca smirna
sa-ti trezeasca credinta si dorul
ele sunt singurul leac impotriva
mortii
numai sa nu credem ca ne e dor
si sa ne inselam
mai bine sa ne fie dor sa credem
singurul mod in care existam. (Theodor Damian)

Again

Mai plang uneori tacut la geam.Florile par intepenite in fata mea...de frig, de prea multa caldura?Poate pentru ca sufletul e trist de falsurile care il sufoca.Nici nu stiu ce vreau sa vad.Poate doar strada pustie.Ferestre intunecate si din cand in cand cate un trecator grabit.As vrea sa ii fac semn...hei, aici traiesc eu.Ce folos?Nimeni nu ar face schimb cu mine caci nimeni nu ar alege sa planga uneori tacut la geam.E duminica floriilor si florile nu mai au parfum.Totul trist si in linistea mea doar versuri ce-mi zburda prin minte.Ma grabesc sa le adun si sa le ascund prin buzunare.Dar le voi uita caci nu imi place sa scotocesc decat prin buzunarele sufletului.Ce folos?Mai bine le uit... le las libere.Vor ajunge unde trebuie, la cei ce le vor folosi si nu le vor ascunde de soare.Ma incarunteste tacerea si ma plictiseste scotocitul prin buzunare.Aleg sa privesc strada, printre lacrimi, tacuta, istovita de atata scotocit prin buzunare de suflet.

Thoughts

Am invatat mereu, aproape in fiecare zi, cate ceva nou.Insa am invatat de mica ca oamenii pot fi oameni, in adevaratul sens al cuvantului, doar daca isi doresc asta.Apoi am inceput sa ma lovesc de ei si sa ii percep in fel si chip.Oameni pe care i-am iubit din prima clipa dar care au incetat, la un moment dat, sa mai fie ei. M-am retras in singuratate si m-am ferit de oameni. Am preferat sa fiu doar eu cu mine si sa nu ma mai las ranita. Dar singuratatea nu m-a multumit asa ca am scos din nou capul in lume si am cunoscut alti oameni. I-am indragit si am uitat sa ma mai feresc. Am crezut in ei si in puterea mea de a iubi. Am crezut ca sunt capabila sa aleg. Si iar am gresit. Caci omul e om si e supus transformarii si greselii. Si din nou m-au ranit. Acum stau si ma gandesc de ce nu am capacitatea de a distinge pe cei care merita...

Moving Out

why?...why not, mi-ar putea raspunde... pentru ca poate mai am multe sa iti spun, i-as raspunde... ganduri ce vin si pleaca, lasand urme ce dor si nu le pot sterge.... prinde-mi fruntea in palme si invata-ma ca tot ce conteaza este prezentul, caci viitor nu mai exista... si nu voi mai gandi nimic...idei ratacite in negura bataii de aripa a pescarusului ranit, apa si inec... sfarsit si totusi inceput