1...

E ca si cum am ramas inchisa intr-o secunda si nu imi gasesc calea sa plec mai departe. Cu cana de cafea in mana astept sa se faca intuneric. Nici nu stiu unde vreau sa trec dar stiu ca imi plac garile pustii. Ma cuprinde un sentiment de continuitate ori de cate ori stau cu privirea atintita asupra sinelor. Ce daca nu apare nici un tren?! Acolo totul are un sens, totul duce undeva ... nu conteaza unde. Asa ca o sa astept intunericul si o sa arunc ceasca de cafea intr-un cos de gunoi. Ma incomodeaza. Ea e vinovata ca nu ma mai ia somnul. Nu vreau sa adorm in gara. Ce idee stupida?! Si daca as adormi in sala de asteptare ce ar fi? La un moment dat va veni si ma va lua in brate si ma va aduce acasa. El stie mereu unde sa ma gaseasca.