Cum e cu prietenia adevarata

Azi am citit cate ceva pe aici, pe diferite bloguri, despre prietenia adevarata. Am intalnit multi oameni in lumea asta virtuala care se lauda cu zeci de prieteni si ajunsesem la un moment dat sa fiu chiar geloasa pe ei. Si asta nu pentru ca eu nu as avea niscaiva prieteni ci pentru ca eu nu as putea sa spun ca am prieten de suflet o persoana straina de mine. Singura mea prietena adevarata sunt eu, desi si eu ma cam dezamagesc cateodata. Mai ales atunci cand las oamenii sa imi atinga punctul meu cel mai slab...sufletul. N-am scapare, fratilor. Mi-a spus si psihiatrul meu preferat ca sufar de naivitate si nu am nici o sansa sa ma vindec. Gasesc cate un personaj ce imi intra in viata si il las sa imi cotropeasca sufletul, sa il batjocoreasca cum crede el de cuviinta mai bine si apoi ma revolt, de parca el ...personajul, nu eu, ar fi vinovat. Pai cine te pune isteato sa iti lasi sufletul la indemana oricui? imi tip dupa ce deja nu mai gasesc cale de vindecare si oblojire a ranilor adanci. Ce folos. La ce mai tip si ma dau de ceasul mortii habar nu am. Din punctul asta de vedere al prieteniei niciodata nu o sa ma invat minte ca trebuie sa fii egoist, sa iti pese doar de tine..ca daca nu iti pasa tie, desteapto, cui sa-i pese? Asta e. Mi-am luat-o de atatea ori ca am pierdut sirul. Dar acum, ultima oara, imi pierdusem si rasuflarea. O priveam in ochi si nu imi venea sa cred cu cata detasare imi arunca vorbe pe care eu nici cersetorului de la colt de strada nu i le-as spune. Incercam sa inteleg cum cineva in care crezusem si ii incredintasem secretele mele ajunsese sa imi spuna "te iubesc" pentru ca imediat dupa sa se stearga pe picioare de cuvintele astea doua. Am intampinat multe in viata mea, am trait multe si grele, dar nu am stiut sa ma joc cu sufletele oamenilor. Nici acum nu stiu sa o fac si nici nu as incerca asta. E inadmisibil sa cresti, sa te maturizezi, cu anumite principii, valori, pentru ca pe parcurs sa te dezici de ele, sa le renegi. Nu imi fac bine...okk, dar nu ma pierd de ele pentru ca eu cred in ele. Pai ce sa ii mai spun...ca prietenia inseamna daruire, incredere neconditionata si sprijin neconditionat, sinceritate? Ce rost mai avea cand in mintea ei era clar ca daca viata e o "curva" la fel trebuie sa fie si ea. Cu cine sa mai faci educatie, cui sa mai dai sfaturi si sa ii arati calea cea dreapta cand muscase mana care a sustinut-o clipa de clipa timp de ani de zile? Cam asta e cu lectia de "prietenie" pe care eu am primit-o ultima oara, sau poate nu ultima oara ca eu nu ma invat minte in veci... Ce voiam sa spun de fapt? Ca am si uitat.
Am vrut doar sa spun ca prietenia nu e o impreunare de maini ci o impreunare de suflete. Al meu e deschis...