Amintiri...

Amintirea ei imi mangaie sufletul. Nici nu stiu daca am cunoscut-o cu adevarat. Poate doar putin. Dar imi amintesc serile tarzii dinainte sa se imbolnaveasca cand ne povestea verzi si uscate despre tineretea ei chinuita, despre o copilarie incheiata mult prea devreme din cauza razboiului, de chinurile unei existente la care eu as fi renuntat de buna voie daca as fi fost in locul ei. Prea mult chin si prea multa suparare pentru o mana de femeie. Simpla prin felul ei de a fi. Imi amintesc cum in ultimii ani de viata, cand nici nu ma mai recunostea desi ma vedea zilnic, se furisa la geam inca de la rasaritul soarelui, cu ochelarii pe nas si citea. ...citea pana la epuizare. Uneori uita sa si mai spuna vreun cuvant. De multe ori ii mangaiam chipul brazdat de ani. Stia ca imbatranise, stia ca nu mai e poate la fel de frumoasa dar in fiecare duminica ne chema sa ii facem unghiile. Ne uitam la mainile ei muncite din greu si i le sarutam usor, cu teama chiar. O dureau dar zambea si repeta intr-una ca baba sufera la frumusete. Ne privea in ochii si ne multumea. Apoi isi pieptana parul foarte lung si atat de alb si urma ritualul coditelor. La fel ca in copilaria noastra, numai ca acum rolurile erau schimbate. Te uitai la ea si nici nu realizai ca trecuse prin doua razboaie, peste moartea inumana a parintilor, peste pierdearea a sase copii si peste moartea sotului. A fost poate una din fiintele cele mai puternice pe care le-am cunoscut... desi parea atat de fragila. Nu ai cum sa uiti astfel de momente. Regretul cel mai mare este ca poate niciodata nu i-am spus ca o iubesc desi, in felul meu, o iubeam si o iubesc inca. Copil imatur la vremea aceea, imi inchipuiam ca e doar respectul fata de mama mamei mele. Nu.... era mai mult de atat. Este si acum mai mult de atat. As fi vrut in dimineata aceasta sa ii mangai chipul si sa ii spun "La multi ani, bunico"... nu mai am aceasta posibilitate. Dar de acolo de unde este sunt convinsa ca ma vede si stie ca este in gandul meu si in sufletul meu.

"La multi ani, bunico!"