Nu imi place sa merg agale pe strazi...nu a fost mereu asa, dar in momentul asta orice pas imi trezeste amintiri care dor...doare sa trec pe langa perechi zambitoare, zambetul lor larg imi raneste retina, palmele lor ghemuite una in alta imi ranesc frigul ce ma imbraca, imi fura oxigenul cu rasul lor fericit ...ochii lor, umezi, cu straluciri opalescente clatindu-se in ochii celuilalt imi rastignesc sufletul pe crucea asta atat de grea a amintirilor...ii urasc caci imi ranesc cu pasii lor miile de frunze moarte din toamna tarzie a trairilor mele...le adun, le fac ghem si le strang la piept intr-o dorinta nebuna de a le trezi la viata...ma opresc in mijlocul parcului si tip....il strig si ii cer sa vina inapoi ...vreau sa calcam impreuna pe urmele pasilor nostri de acum multi ani...vreau sa imi tina palma mea in causul palmei lui....vreau sa ii simt aroma suava...vreau sa ii aud vocea blanda...vreau sa imi spuna ca nu s-a indepartat de sufletul meu, ca e tot langa mine asa cum a fost mereu...vreau...urasc clipele de singuratate, urasc lacrimile pe care nu le pot opri, ma urasc ca nu pot fi asa cum si-a dorit...imi urasc slabiciunea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu